Arta de a merge mai departe

Prima dată când am văzut-o pe Elisabeta am avut senzaţia unei întâlniri în afara timpului. E îmbrăcată lejer, cu părul aranjat sub o diademă care îi încununează maiestos cei 91 de ani. Un inel cu piatra roz îi înfrumuseţează degetele lungi şi subţiri şi îi ’’tradeaza’’ sufletul de artist. Mai târziu aveam să aflu că a lucrat ca fotograf timp de douăzeci şi şapte de ani.

E în centru de un an şi jumătate şi se simte binecuvântată de Dumnezeu pentru faptul că simţurile ei încă funcţionează. Însă recunoştinţa către El nu este deplină. E nemulţumită că de cinci ani se afla într-un căruţ cu rotile şi nu mai poate face mişcare, nu mai ştie ce este independența. Foloseşte uneori cadrul, dar şi atunci are nevoie de sprijinul cuiva, nu e decât o pseudo-libertate. Chipul ei, cu pielea perfect întinsă şi ochii albaştri ca un cer senin, nu-i trădează sentimentul de neputinţă. Totuşi, gândul la fiica ei îi dă puterea să ’’meargă’’ mai departe.

De la început generozitatea ei m-a fermecat: îi dăruisem o prăjitură şi, cu un zâmbet larg, îmi spune că o va duce la masă şi o va împărţi cu ceilalţi.

E o persoană sociabilă, îi place să joace remy, să se uite cu ceilalţi la filme şi să participe în fiecare zi la slujbele din capelă. Adoră trandafirii, în special pe cei roşii, şi de câte ori are ocazia, se ’’pierde’’ printre ei în grădina din faţa centrului. Are o dorinţă de cunoaştere impresionantă şi ar vrea să vină la centru mai mulţi oameni de la care să afle ce se întâmplă în lume şi să împărtăşească împreună cu ei diverse experienţe.

Despre viaţa ei, îmi povesteşte că a fost căsătorită doar o dată, iar când avea treizeci şi unu de ani, soţul ei s-a îmbolnăvit şi a murit. Nu s-a putut recăsători şi a ales să se concentreze pe muncă şi pe creşterea copilului. Otilia poartă numele bunicii, mama tatălui, cu care Elisabeta a avut o relaţie foarte strânsă. Acum, universul ei se învârte în jurul fiicei şi al soţului acesteia, cea mai mare bucurie pentru ea fiind ziua de duminică când cei doi vin să o viziteze. Însă timpul e atât de scurt!

La momentul întâlnirii noastre, Elisabeta nu locuia cu nimeni în cameră, dar aflase că în curând avea să nu mai fie singură. Urma să o cunoască pe colega sa chiar în cursul zilei respective şi era foarte entuziasmată de perspectiva unei noi cunoştinţe.

O întreb care este secretul unei vieţi atât de îndelungate şi îmi spune că a fost voia lui Dumnezeu ca ea să trăiască atât. Şi deşi viaţa ei nu a fost uşoară şi mulţi ani a fost bolnavă, Dumnezeu a ţinut-o aici cu un scop. Recunoaşte că şi ea a fost o luptătoare, a refuzat să se lase învinsă de evenimente şi a încercat mereu să se concentreze pe lucurile pozitive. Dar revine, spunându-mi că

’’atat cât e firul de lung, atât e viața’’.