Fericirea în doi

Mariana este o bătrânică tare simpatică, cu părul de argint fin şi ochi foarte vioi. Are optzeci şi opt de ani. Gândul la Dumnezeu şi rugăciunile calde pentru toţi cei care îi ies în cale i-au întipărit pe chip bunătate şi seninătate.

E la cămin de şapte ani, unde a ajuns după ce şi-a pierdut soţul. A rămas singură. Singură, în casa în care au trăit peste patruzeci de ani.

S-a născut în Cernăuţi într-o familie numeroasă – mai avea patru fraţi şi două surori. Încă din copilărie a îndurat o perioadă grea, de război crud şi de refugiu. Foametea, sărăcia, grija pentru familia mare au tulburat-o, au apăsat-o, provocându-i răni care nici astăzi nu s-au vindecat. Îşi aminteşte cu lacrimi care-i cad lin pe obraz cum, în timpul unei ierni geroase, nu a avut nimic de încălţat, în afară de nişte sandale cu talpă de plută. Dar îşi mai aminteşte şi altceva: acasă avea la un moment dat un elefant decorativ de culoarea măslinei, cu colţii albi şi încovoiaţi. Era foarte frumos, parcă vorbea, şi ce elegant stătea…Toţi cei care veneau în vizită se duceau prima dată să-l cerceteze. Tatăl spunea că elefantul poartă noroc, iar copiii, dornici să ştie ’’cui îl lasă’’, au aflat până la urmă ce trebuie să facă pentru asta: ’’Il las celui care se roagă mai mult lui Dumnezeu’’.

În timpul iernii din 1944, Cernăuțiul a fost invadat de ruşi. Siliţi să-şi abandoneze casele, au adunat în grabă tot ce era de valoare şi le-au încărcat în trenuri speciale. Erau sute de trenuri atunci, o mare de fiare, pline cu agoniselile de o viaţă ale oamenilor. Şi nimic nu a mai ajuns la ei, pentru că trenurile nu au plecat de fapt niciodată de acolo. Când au ajuns în România, s-au stabilit la Târgovişte. Au fost nevoiţi să o ia de la capăt, bazându-se doar unul pe celălalt. Prin muncă şi perseverenţă, au reuşit să se descurce, dar sentimentul era că doar supravieţuiau. Un fapt care a marcat-o este că atunci când fetele familiei s-au măritat, nu au avut deloc zestre, într-o vreme în care a veni cu ceva în nouă familie era un lucru foarte apreciat şi dorit.

Visa să lucreze în teatru, aşa că paşii o poartă spre Bucureşti, dar fără folos. La un moment dat, citind în ziar un anunţ prin care se căuta o persoană tânără pentru interior, ajunge să fie angajată de însăşi fiica prinţesei Ghika, în casa căreia vă locui pentru o vreme. Prinţesa o îndrăgeşte, pentru că era ascultătoare, muncitoare şi optimistă. ’’Cine nu munceşte, nu manancă’’, acesta e unul din adevărurile care au ghidat-o de-a lungul vieţii.

Deoarece prinţesa ţinea să o mărite cu administratorul moşiei lor de la Roman, iar ea nu îl plăcea, a plecat de acolo şi s-a mutat într-o cameră a unei vile de pe strada Buzești. Fire sociabilă, s-a împrietenit repede cu vecinii, oameni de duh care au încurajat-o să-l întâlnească pe George.

Era 1946, ea avea douăzeci de ani, cam ’’coaptă’’ deja, şi, conform noilor ei prieteni, trebuia să acţioneze prompt pentru a nu rămâne singură şi ’’fara căpătâi’’. S-a decis cu greu să se ducă la prima întâlnire cu el, pentru că nu avea cu ce să se îmbrace. Evident, vecinii s-au întrecut să-i sară în ajutor şi i-au împrumutat tot ce avea nevoie.

S-a dovedit că el era potrivit pentru ea. Îl descrie ca fiind un om blând şi respectuos, cam prea mămos, dar nimeni nu e perfect... În plus, a simţit că o înţelege, căci i-a spus:

Draga, eu mă transpun în tine. Să fiu un om refugiat, să plec de acasă doar cu o geantă în mână, pentru că vin ruşii, nu e uşor. Aş fi un mizerabil să am vreo pretenţie. Trebuie să fim realişti, să fim oameni serioşi.

S-au căsătorit repede, deşi nu se cunoașteau suficient, iar familia lui i-a aprobat alegerea, îndrăgind-o din prima clipă. Pentru mama lui, o femeie blândă, a cântărit greu în darea consimţământului onoarea nepătată a Marianei, faptul că nu avea nici un copil ’’din flori’’.

La numai câteva zile după căsătorie, George a început să lipsească serile de acasă, petrecându-le cu prietenii la poker. Totuşi, faptul că el îi inspira încredere, că avea foarte mult bun-simţ şi îi oferea tandreţe, au făcut-o să treacă totul cu vederea.

O întreb despre relaţia cu mama lui George. Îmi mărturiseşte cu sinceritate şi degajare:

Foarte mult m-a iubit şi numai de bine mă vorbea: că sunt gospodină, că sunt cuminte, că am făcut o casă model şi el a avut un noroc extraordinar cu mine. Deci cele mai bune referinţe
, concluzionează râzând. Iar pe Speranţa, cealaltă femeie a lui George nu a ’’văzut-o cu ochi buni’’, dar cum se spune că ’’Dragostea nu cade pe pietre, cade pe oameni’’…

După nouăsprezece ani de căsnicie, el s-a îndrăgostit de şefa lui de serviciu. Chiar a treia zi de Crăciun, i-a găsit un bileţel în buzunarul de la veston. Era de la ea:

Când vei bea primul pahar de șampanie, să te gândeşti la mine
. Nu a putut merge mai departe împreună cu el, ceva s-a rupt definitiv în clipa în care a aflat adevărul. Divorţul s-a derulat rapid, fără regrete. În douăzeci şi patru de ore se căsătoriseră şi tot în douăzeci şi patru de ore au divorţat.

În 1964, l-a întâlnit pe cel de-al doilea soţ, pe care îl considera perfect, sau cel puţin, perfect pentru ea. Şi adăugă cu modestie că e foarte adevărat şi faptul că ea a fost o foarte bună gospodină. Gătea, ţinea cont de tot ceea ce îi place lui, întotdeauna avea câte o surpriză la masă. Avea grijă să aducă în casă doar oameni cu care el se simţea confortabil, ca să păstreze atmosfera caldă ce îi înconjura. Se înţelegeau din priviri, nu erau multe discuţii între ei despre ce să facă şi cum. Lucrurile decurgeau de la sine, cu multă încredere unul în celălalt.

Dacă pe plan personal, a existat ceva tumult, în materie de serviciu situaţia a fost pentru ea mai uşoară şi mai plăcută. Era mereu apreciată, fie în firma de construcţii, fie la Televiziunea Română, unde a lucrat ca dactilograf în ultimii ani. Cea mai frumoasă amintire este de la petrecerea organizată în cinstea ei când a ieşit la pensie. Colegii o iubeau şi nu ar fi vrut să o lase să plece. Şi pentru ei a fost un model, un om muncitor, blajin, prietenos şi vesel, pe care se putea conta. A încercat mereu să-şi facă datoria şi să nu caute favorurile nimănui. Acum însă venise vremea despărţirii şi a acceptat situaţia ca pe ceva firesc, gândindu-se că de acum înainte va avea mai mult timp pentru ea.

Următorii ani s-au scurs în mod lin şi relaxat: ieşiri şi discuţii cu prietenii, mese organizate la ei acasă, până noaptea târziu, plimbări în parc. Se bucurau de tot ce trăiau împreună şi se simţea perfect mulţumită.

Până într-o zi, acum şapte ani, când soţul ei a avut un accident care a destrămat totul. Înecându-şi tristeţea apăsătoare, spune: ’’Dupa două săptămâni în spital, el nu s-a mai întors acasă…a plecat direct la cimitir’’.

Nu pot să nu o întreb dacă, după tot ce a trăit, mai crede în fericire.

Răspunde liniştit şi cu zâmbetul pe buze: ’’Da, viaţa poate fi şi fericită’’. Dar completează grăbit:

Ca să fii fericit, este obligatoriu să fie cel puţin două persoane, şi nu neapărat bărbat şi femeie. Omul simte nevoia să se exteriorizeze, să povestească ce simte, cum simte, ce gânduri îl frământă, ce vise mai are, dacă le mai are şi să nu ai cu cine... Singurătatea nu are sens… E mare lucru să fii în doi. Persoanele se aproprie, îşi spun una alteia focul inimii, fără să se ferească sau să se ruşineze, se ajunge la o afinitate sufletească şi atunci îţi spui: ce fericit sunt!
.

Despre fericirea în cuplu îmi împărtăşeşte cu o expresie serioasă:

In primul rând, tinerii trebuie să se cunoască bine, să nu facă pasi pripiţi, zicând: ’’Gata, omul ăsta e visul meu. Nu!’’, adăugă cu hotărâre. ’’Ei trebuie să se tatoneze şi foarte important e să-şi cunoască familiile din care se trag, pentru că tinerii vor perpetua ceea ce au primit şi învăţat în familie
.

In al doilea rând, tinerii trebuie să îi iubească pe cei mici, să îi educe în spiritul de credinţă, de cuminţenie, de milă pentru aproapele şi pentru suferinţa lui, astfel încât viaţa să fie trăită cu folos, cu o împlinire. Dacă pleci de la început cu ideea preconcepută ca eu vreau să fiu comodă, să mă plimb, să vizitez, vreau…vreau…vreau…nu te alegi cu nimic. Ajungi la bătrâneţe şi te trezeşti cu mâinile goale.

In al treilea rând, tinerii trebuie să gândească la fel, să se ajute reciproc, să aibă discuţii de familie, cu un interes comun. Iar dacă aceste trei condiţii sunt îndeplinite, toate converg spre ceva bun. Şi ce e cel mai important: amândoi să creadă în Dumnezeu, căci de acolo pleacă toată viaţa. De acolo vine sporul, de-acolo vine dragostea, de-acolo vin copiii sănătoşi.

Asta e fericirea…să mergi pe un făgaş bun şi să ai nişte realizări.

Îmi povesteşte că

in fiecare om există şi bine şi rău, şi că se poate că de la cei de la care te aştepţi cel mai puţin, să ai surprizele cele mai mari. Dar ce contează e ca lucrurile bune să le depăşească pe cele rele, aici e secretul.

Îmi dau seama că Mariana mai are atât de multe de oferit… Ochii îi strălucesc de inteligență şi sufletul îi vibrează de dragoste. Îi place să vorbească despre dragoste. A trăit-o şi încă o mai trăieşte. Şi crede că oamenii

greșesc gândind că încetează să iubească atunci când îmbătrânesc, fără să știe că îmbătrânesc numai atunci când încetează să iubească.