Povestea unei constăncence

Am în faţă o minunată doamnă de 88 de ani, născută la Constanţa, a 6-a fiică – şi ultima – din familie.

Tatăl ei era ardelean, iar mama era fiica unui preot ortodox din Ierusalim, preotul Fotie.

Bunicul, foarte naţionalist, şi-a trimis fetele în ţară să se mărite cu români. Viaţa mamei a fost un adevărat roman

A rămas orfană la 6 ani.

Tatăl meu era vameş. S-a îmbolnăvit de pneumonie, care la vremea noastră nu se putea trata. A murit în 6 zile. Au rămas 6 copii...
Sora cea mare, studentă în anul I la acel moment, a trebuit să-şi asume grija pentru ceilalţi 5.
Şi-a întrerupt studenţia, a intrat funcţionară la Primărie. Noroc că noi toţi am fost copii ascultători şi modeşti. Sora mea l-a ajutat pe primul frate: a făcut litere şi filosofie şi a ieşit profesor la Liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanţa; al doilea a făcut medicina şi a devenit chirurg; al treilea a fost cam şmecherel, nu prea-mi plăcea, dar s-a angajat conductor de tren; al patrulea a ales şi el medicina, a fost medic de laborator până în ultima zi a vieţii sale, la Spitalul de Urgenţă Floreasca. Iar eu....

A urmat Liceul de Fete „Domniţa Ileana” din Constanţa, aflată sub auspiciile Principesei Ileana, soră a Regelui Carol al II-lea. „Cei care aveau medii peste 7,5 primeau bursă.” A trebuit să înveţe pentru a lua acea bursă şi să-şi poată continua studiile.

Păstrează amintiri frumoase din copilărie: serbările de la şcoală cu ocazia sărbătorilor naţionale, jocurile lor din copilărie, dar şi activităţile ca străjer sau cercetaş.

În 1941, războiul a ajuns şi în România. Norocul a făcut ca fratele ei să fie directorul Muzeului de Antichităţi din Constanţa.

Am avut repartizată, lângă muzeu, vizavi de cazinou, un fel de locuinţă a celui care conducea; el avea biroul lui, eu cu mama dormeam într-o altă cameră”. Astfel au scăpat de găzduirea ofiţerilor nemţi, dar nu de refugiu.

„Nemţii au ocupat toată faleza cu maşini, pe care le trăgeau cu spatele...Ce am văzut la oamenii ăştia – curăţenie, cum n-am văzut la nimeni! Se spălau cu ligheanul până deveneau, roşii, aşa, şi ieşeau la gimnastică...Au stat destul de mult, dar pe urmă ne-au evacuat. Sovieticii au bombardat cumplit partea asta, nu prea erau ei specialişti, şi au distrus Catedrala din Constanţa, a căzut o bombă pe altar. Cunoaşteţi Constanţa? Din Piaţa Ovidiu pleacă 3 străzi: una spre malul mării, una pe malul portului, alta spre oraş. Acolo au pus sârmă ghimpată. Ziceau ei că nu prezentăm încredere, ne cam împrietenisem cu germanii şi reproşau că «voi nu sunteţi cu sufletul la noi»...”

După evacuare, au locuit în cealaltă parte a oraşului.

A venit un unchi de-al meu, de la ţară, şi ne-a luat. A fost cea mai frumoasă perioadă, toţi au venit la unchiul Nicolae...
Era fratele tatălui, care avea la Borungea (azi Poeniţa) o proprietate.

Sub comunişti, fratele ei a fost închis o perioadă, dar era doar o anchetă.

După ce i-au dat drumul, nu l-au scos din învăţământ, ceea ce înseamnă că nu fusese vorba chiar de probleme de politică...

O perioadă a lucrat în învăţământ:

M-am dus profesoară într-o comună. Nu mi-a plăcut, trebuia să respecţi multe doctrine, aşa că nu am putut sta. M-am angajat apoi funcţionară la o întreprindere de comerţ, am lucrat ca şi casieră; nu pot spune că mi-a plăcut ce făceam, dar nu prea erau multe alte variante.

Soţul ei a fost medic, întâi la Târgu-Jiu, apoi la Bucureşti, unde au fost ajutaţi de către fratele ei să îşi facă un rost.La 29 de ani, Dumnezeu a binecuvântat-o cu o fată. Din păcate viaţa de familie a fost scurtă:

Soţul meu a murit de tânăr, era cardiac, într-o zi a căzut pur şi simplu pe stradă. Nu i-a priit la Bucuresti. Eu am rămas o vreme singură în Constanţa.
Nu s-a recăsătorit, concentrându-se pe creşterea fiicei sale.

Peste 15 ani a lucrat în Navromat, de acolo a şi ieşit la pensie, prin 1983, la 56 de ani.

Apără România noastră veche:

S-a bârfit destul de mult, dar nu totul a fost rău. Eu am rămas orfană. Era o singură condiţie ce ţi se punea: să înveţi şi să ai media peste 7,50. Nu pot să zic, acum, vai, ce greu era. Nu pot, cinstit! Eu n-am simţit greutatea vechiului regim, al copilăriei mele.

Onorabila doamnă poate fi considerată o femeie tânără. La 80 de ani, are mintea vioaie, este foarte prietenoasă şi mereu binedispusă. Îşi adoră fiica şi vorbeşte mereu despre ea.

Este fericită că, la bătrâneţe, are o familie care o iubeşte, o companie de care se poate bucura şi trăieşte în tihnă.

Pentru mine, a fi fericit înseamnă a avea o familie unită. Cred că viaţa mea a fost totuşi una uşoară, chiar dacă am trecut prin greutăţi.