Spirit de învingător

Mihai s-a născut în 1940 şi viaţa lui a început cu o serie de evenimente deosebite.

Primul dintre ele se leagă de război: deja începuseră încorporările pentru cel de-al doilea Război Mondial şi toţi bărbaţii apţi de luptă erau recrutaţi. El s-a născut la 6 luni după ce tatăl lui a trebuit să plece pe front. A primit însă o permisie de câteva zile pentru a participa la botezul fiului său, apoi, împreună cu alţi trei fraţi, a plecat din nou. Au trecut Nistrul şi tocmai ajunseseră la ruşi, la Cotul Donului, când tatăl a fost ucis. Dintre toţi cei 4 fraţi, el a fost singurul care nu s-a mai întors acasă. Naşul său i-a povestit tot ce se întâmplase, pentru că luptaseră împreună, şi a adus familiei o mână din pământul în care îl inmormântaseră.

Al doilea eveniment important s-a întâmplat tot în 1940, în timpul celui mai devastator cutremur pe care l-a cunoscut România, mai mare decât cel din 1977. Stătea în pătuţul lui de lângă sobă când a început cutremurul şi, din cauza magnitudinii, soba s-a dărâmat, dar cumva cărămizile au căzut dincolo de pat. Pe el nu l-a atins nici una dintre ele şi crede că a fost vorba de o minune dumnezeiască, prima dintre cele care i-au marcat viaţa.

Mai târziu, în 1944, mama sa, rămasă văduva la 26 de ani, se recăsătoreşte. Prima amintire pe care o are, o amintire foarte exactă cu cel care avea să-i devină tată, este drumul de la fosta la noua casă. Erau toţi patru, tatăl, mama, el şi fratele lui, în căruţa plină cu zestrea mamei. Sosirea la noua locuinţă şi întâmpinarea de către fraţii vitregi sunt momente care i-au rămas în suflet. Mama îi pregătise dinainte spunându-le că în casa aceea aveau să-i întâlnească pe noii lor fraţi. Explicaţia aceasta l-a nelămurit, nu ştia cum e posibil când el clar avea doar un frate. Dl Mihai era la acel moment cel mai mic dintre toţi şi spun la acel moment, pentru că pe parcurs s-au mai născut încă patru copii. Au fost o familie numeroasă şi fericită, între ei mereu a domnit o atmosferă de prietenie şi respect care i-a unit.

Nu după mult timp, între 1944 şi 1945, noul tată este chemat şi el pe front. Copiii rămân acasă cu mama, într-un sat din judeţul Bacău, la 15 km de oraş, înspre Bucureşti. Ţine minte cu precizie cum, într-o zi, au primit ordin de la jandermerie să pună camera cea mai încăpătoare la dispoziţia unui grup de nemţi. Erau patru, o trupă de transmisionişti. În scurt timp, aceştia şi-au instalat aparatura, cu motor şi generator electric, şi parcă aude şi acum zgomotul pe care îl făcea motorul.

Îl întreb cum i-a perceput pe nemţi. Cu admiraţie în glas, îmi spune că erau nişte persoane deosebite şi foarte bine educate. Cereau voie mamei pentru orice făceau în casă. Încurajaţi de ea, care după prima masă de prânz le oferise un pahar de vin roşu, bun, aceştia au început să ceară cu mare politeţe puţin vin după fiecare masă. Nu mergeau niciodată să-şi ia singuri, deşi ar fi putut foarte bine să ia tot ce ar fi dorit din gospodărie. Mihai a fost încântat şi de generozitatea lor. La prânz mergeau să mănânce la popota lor, de unde se întorceau de fiecare dată cu mâncare delicioasă pentru el şi fraţii lui. Motociletele lor cu ataş erau pline de bunătăţi, în condiţiile în care era foarte greu să găseşti mâncare pe timp de război. Aşa că ei se puteau numi privilegiaţi. Atunci a fost prima dată când a mâncat unt, i se pare cel mai bun gustat vreodată, întins pe nişte felii mari de pâine.

Nemţii se gândeau până şi la purceii din gospodărie, cărora le dădeau toate resturile de la masă.

Când auzeau tropăitul cizmelor, ieşeau toţi, ştiau că vine mâncarea bună
, povesteşte el amuzat.

Erau foarte civilizaţi nemţii…Când au văzut-o pe mama în prima zi că iese afară cu toporul ca să taie lemne, au dat-o la o parte, i-au luat toporul şi au început să le taie ei. Aveau un respect deosebit faţă de femeie. Iar ea încingea cuptorul în fiecare zi şi pregătea 12 pâini de casă, din care îi servea şi pe ei.

Într-o seară, i-a văzut supăraţi şi trişti cum îşi făceau bagajele şi cărau totul pe prispă casei, în cufere mari. După două luni de şedere împreună, un camion care a încărcat toată aparatura, mai puţin generatorul, a venit să îi ia. În semn de preţuire pentru felul în care au fost trataţi, le-au lăsat lor generatorul.

După 3 zile şi-au dat seama de ce nemţii fuseseră grăbiţi să plece. Se rupsese frontul la Iaşi şi ruşii intraseră în România. Au ajuns şi la ei în sat, iar casa lor, care era în apropierea drumului principal, a fost printre primele în care au dat năvală. Îşi aminteşte dezgustat cum imediat ce au intrat în curte şi au văzut porcul, l-au împuşcat cu mitraliera, l-au secerat apoi cu baionetele şi dintr-o mişcare l-au tăiat tot şi au început cu barbarism să înfulece din carnea lui crudă. Sângele porcului tocmai ucis li se prelingea pe faţă. Apoi au început să tragă din nou cu mitralierele, de data aceasta în beciul unde mama ţinea vin. Au deschis uşile şi au început să verse vin în nişte ligheane care stăteau pe jos în beci, ca apoi să bea direct din ele. Au vrut să le ia până şi vaca din grajd, i-au pus funia în jurul gâtului şi au început să o târască după ei. Atunci mama a început să ţipe, căci vacă era singura lor sursă de hrană. Ofiţerul superior al ruşilor, care stătea la poartă, a auzit ţipetele disperate ale mamei şi a intervenit, ordonându-le subalternilor să plece. Nu s-au oprit doar la casa lor, devastările cuprinzând tot satul. S-au dus apoi la primărie şi au ordonat să se golească biserica şi să le fie pusă la dispoziţie. Acolo au adus o coloană de nemţi, pe care îi prinseseră în pădure prin încercuire. Le-au luat bonetele de pe cap, centurile de la brâu şi cu mitralierele la frunte i-au băgat în biserică. Erau mai mulţi de o sută. I-au ţinut acolo o noapte şi o zi, apoi au venit camioane, i-au încărcat şi i-au dus la tren, pentru a fi deportaţi în Siberia.

Acel episod l-a marcat profund şi l-a făcut să realizeze diferenţele de comportament şi cultură ale unor naţii.

În 1946-1947 a urmat marea foamete din România şi mai ales din Moldova. A fost o secetă cumplită, s-a ajuns şi la 46 de grade la umbră. A murit multă lume atunci, el însuşi a găsit în pădure, pe când se ducea cu săpăliga să caute rădăcini, o femeie putredă şi plină de muşte. Ce i-a scăpat pe ei de foame a fost de fapt untura de la porc şi de la vacă, pe care mama o pregătise dinainte în nişte bidoane speciale de tablă de zinc, cu capace. Mămăliga cu untură a fost mâncarea lor zilnică timp de multe luni. Şi cine avea atunci mămăligă, era salvat.

România şi-a revenit parţial în anul agricol următor, care a fost unul bogat. Mirosul primei pâini făcute de mama în cuptor şi-l aminteşte şi acum. Totuşi perioada de redresare a fost destul de lungă pentru că în continuare le lipseau multe, inclusiv hainele. Nu se găsea nici o prăvălie de îmbrăcăminte pe atunci, numai ce ţeseau oamenii pe plan local din cânepă şi in. Vreo doi-trei ani aşa a fost, până au venit ajutoarele din SUA. Însă şi acestea erau triate, pentru că deşi pe unele cutii scria că e carne, când le deschideai, găseai sfeclă roşie.

Încet, încet, viaţa a început să revină la normal, dar nu pentru mult timp, pentru că în 1946 au ajuns comuniştii la putere. Pe vremea când era la grădiniţă, pe 10 mai, au participat la o slujbă la biserică în cinstea regelui. Drumul făcut de la şcoală la biserică, cu crucea şi cu steagul în faţă, cântând „Trăiască regele!” l-a emoţionat profund, deşi era atât de mic. În prima zi de după vacanţa de vară, când s-au întors la şcoală, a observat că tablourile cu regele Ferdinand şi regina Maria fuseseră înlocuite de cele ale lui Carl Marx, Friedrich Engels, Lenin şi Stalin, iar dedesubt trona, cu scris mare şi clar, însemnul: ’’Cei patru dascăli ai omenirii’’. Apoi, după o lună, au pus şi poza lui Petru Groza, prim ministru al României şi mai apoi Preşedintele Partidului Muncitoresc Român.

În 1949 s-a naţionalizat totul, au confiscat pământuri, unelte, căruţele cu boi, nimic nu a scăpat.

Din oameni gospodari, am ajuns săraci
. Toate au devenit bun comun al întregului popor. În plus, trebuia să dai cotă la orice. La lapte, la ouă. Iniţial, ei au rămas cu moara, pentru că tatăl avea 10 copii, dar au avut grijă să le-o ia prin alte mijloace, ridicând impozitul în fiecare lună. Tatăl a fost nevoit să o predea până la urmă şi din proprietar a ajuns morar. Cei de la primărie l-au păstrat cu reticenţă pentru că era singurul care ştia cum să pornească şi să facă să funcţioneze moara.

Pe tatăl lui adoptiv îl descrie ca pe un vizionar care şi-a îndrumat copiii să înveţe, spunându-le că doar aşa se vor descurca în viaţă. I-a ţinut pe toţi zece la şcoală, citea mult şi ştia tot ce se întâmplă în lume pe timp de război. Era şi un meseriaş de excepţie, făcea cercei, verighete, chiar şi instrumente muzicale. Cânta şi la vioară şi acordeon. Era şi foarte credincios, pe scurt un om extraordinar de bun.

Îl întreb de unde a pornit dorinţa lui de a urma studiile în domeniul feroviar. Îmi povesteşte cum, copil fiind, mergea cu oile la păscut pe lângă calea ferată şi îi plăcea când treceau în viteză trenurile nemţeşti, cu locomotivele lor imense. I se părea că aleargă precum rachetele. Pacific-urile acelea nemţeşti l-au entuziasmat mereu şi recunoaște că, atunci când a ajuns să le conducă, a fost una dintre cele mai frumoase perioade din viaţa lui. Un an de zile a durat specializarea, ceea ce era foarte rar atunci. Nu oricine avea acces la ele.

A lucrat la CFR vreme de 30 de ani, ca mecanic de locomotivă. Şi-a practicat meseria cu pasiune, mereu conştiincios: nu exista să nu ia la toate examinările calificativele ’’bine’’ şi ’’foarte bine’’, iar faptul că era propriul lui șef l-a motivat. Prima locomotivă electrică produsă de Electroputere el a condus-o, aducând-o de la Craiova până la Bacău, ceea ce a fost o mare distincţie.

Spune cu duioşie că, amintirea cea mai frumoasă din timpul serviciului e cea când şi-a luat copiii să vadă ce face el, ducându-i cu trenul de la Bacău la Constantă şi înapoi. A avut ajutoare de nădejde, în special pe fată, care l-a privit tot timpul extrem de concentrată. Râzând, explică şi de ce: îi era teamă că tata o să adoarmă în timp ce conduce trenul.

Mai aproape de timpul prezent, îşi aduce aminte de o zi de miercuri când s-a trezit foarte fericit: în doar câteva ore avionul avea să-l ducă în Spania, unde fiul lui se stabilise de ceva vreme. Îşi pusese ultimele articole de toaletă în bagaj şi se ducea spre bucătărie, să mănânce un sandviş înainte de plecare. Brusc, holul a devenit o gaură neagră şi totul a dispărut. Mai târziu avea să afle că suferise un atac vascular cerebral. După o perioadă de spitalizare, este adus aici la centru şi de atunci au trecut trei ani.

Toată perioada acea a fost o adevărată luptă. Își pierduse memoria, iar timp de două luni membrii familiei sale au fost pentru el doar nişte străini. Consideră că s-a întâmplat un miracol... amintirile i-au revenit şi viaţa lui a devenit din nou a lui. Însă, picioarele refuzau pur şi simplu să-l asculte. El, obişnuit să fie în mişcare cât era ziua de lungă, acum să nu se poată ridica! Total inacceptabil! Şi-a propus să îşi recâştige independenta şi nu s-a îndoit nici o clipă că va reuşi, pentru că alternativa nu exista.

După o muncă asiduă şi dureroasă, cu ajutorul infirmierilor, a reuşit să meargă susţinut de cadru. Dar nu avea răbdare, trebuia să se facă bine cât mai repede, aşa că se scula noaptea şi exersa singur mersul, ţinându-se cu o mână de cadru şi cu cealaltă de bara de susţinere de pe perete. În fiecare zi, o mică victorie. Iar după 1 an de zile, un alt miracol - a abandonat definitiv cadrul.

Într-o zi, când nepotul a venit în vizită şi l-a văzut dansând la o petrecere organizată de centru, l-a filmat şi a trimis inregistarea copiilor lui. Şi acum îi dau lacrimile când îşi aduce aminte de reacţia pe care au avut-o. Lacrimi de bucurie şi de mare reuşită. Tatăl lor a învins!

Are doi copii, o fată şi un băiat. Băiatul e preot în Spania, iar fiica profesor la o universitate din Elveţia şi are la rândul ei doi copii de care bunicul este extrem de mândru. Deşi sunt toţi departe, legătura dintre ei rămâne la fel de strânsă şi, ca un ritual, ține să participe la fiecare zi de naştere a nepoţilor.

Şi-a cunoscut soţia pe când erau amândoi adolescenţi şi au împărţit împreună 44 de ani pentru care se simte extrem de recunoscător. Îndeamnă cu fermitate tinerii să se căsătorească din dragoste, pentru că doar atunci când există iubire se poate construi ceva frumos. Pentru ei căsnicia a însemnat să aleagă în mod conştient acelaşi drum, o perseverență care le-a adus toate micile şi marile bucurii ale unei vieţi împreună.

El, serios şi muncitor, persoană cu autoritate, privită mereu cu admiraţie de cei din jur. Şi-a început cariera încă din timpul stagiului militar. Atunci, să fii militar şi să conduci trenul era o distincţie, iar aceasta l-a însoţit pe tot parcursul profesional.

Soţia, creatoare de modă, avea o clientelă de elită şi o imagine de artistă. Au fost fericiţi împreună şi spune că:

Mulțumirea sufletească vine din absența certurilor, a viciilor care distrug sufletul şi te conduc pe cărări greşite. Sinceritatea dintre cei doi este importantă, fără ea nu se poate pe termen lung. Însă ingredientul suprem este credinţa în Dumnezeu
. E convins că, dacă nu ar fi avut credinţă în El, căsnicia lor nu ar fi rezistat.
Ceea ce Dumnezeu a legat, omul să nu desparta
, iar jurământul depus la taina cununiei l-a luat pentru totdeauna. Iubirea şi respectul pentru soţie şi copii au făcut ca acesta să fie uşor de ţinut. Chiar crede că iubirea poate fi veşnică, aşa cum a fost şi în cazul lor, iar înţelepciunea în căsătorie e de asemenea foarte importantă. Este un dar divin, înseamnă să ştii cum să te comporţi în momentele dificile şi te ajută să treci peste ele. Pentru el, ultimii doi ani alături de soţie au fost devastatori. Nu fuseseră niciodată bolnavi, până într-o zi când ea a fost diagnosticată cu Alzheimer. A urmat o îndelungată suferinţă, însă în ciuda greutăţilor i-a fost alături până la sfârşit şi e fericit că a putut face asta pentru ea.

Atmosfera devenise apăsătoare şi tristă, aşa că întreb despre ceva ce ştiu că-i face plăcere să povestească: întâlnirea dumnealui cu Sfântul Părinte, cu Papa Francisc.

A fost cea mai mare surpriză pe care mi-a făcut-o vreodată fiul meu. M-am simțit extrem de emoţionat, pentru că nu mi-am închipuit niciodată că voi sta față în faţă cu el şi că îl voi atinge. Sau că voi intra în capela lui personală şi în biroul unde primeşte atâţia oaspeţi de seamă.

Eram curioasă să ştiu care a fost scopul lui, exista ceva anume ce vroia să-i destăinuie Preasfinţiei?

Îmi mărturiseşte bucuros că i-a cerut ceva…o binecuvântare…pentru el şi vârstnicii din centrul unde locuieşte.

O binecuvântare de la Sfântul Părinte e ceva extraordinar, are puterea de a te dezlega de multe greşeli ale trecutului
, crede el. Şi, aşa cum i-a dezvăluit şi Sfântului Părinte, are certitudinea că binecuvântarea sa îl va ajuta până la sfârşitul călătoriei pe această planetă.

Chipul său străluceşte când evocă emoţiile de atunci:

Am intrat într-o stare sufletească de mare deschidere, am simţit că zbor pur şi simplu, apoi el m-a cuprins de două ori în braţe şi când am plecat, mi-a strâns mâna cu ambele sale mâini…A fost cea mai minunată zi din viaţa mea. Da, a fost o minune pentru mine.

Acum îşi doreşte să primească tineri care să respecte misiunea centrului, baza acțiunilor lor fiind convingerea că doar iubirea față de ceilalți, ca semn al iubirii lui Dumnezeu față de oameni, aduce în lume o lumină nouă, mult așteptată și dorită ( ”Doar iubirea va salva lumea” – Don Orione).

Întotdeauna a fost pasionat de şah. În camera sa, diplomele de la concursurile câştigate sunt perfect aranjate. E greu să găsească tineri care să îi câştige măcar o repriză. E greu, pentru că el, ca şi în viaţă, a învins mereu:

Viaţa este un joc dur ce ne învaţă pe toţi să fim învingători, dar pentru asta avem nevoie de experienţă şi de puterea de a merge mai departe indiferent de ce se întâmplă. Învingătorii nu renunţă!