Trăieşte clipa!

Dacă pun un firicel de mei în sacul vostru de cunoştinţă, aş fi fericită.

Aşa începe discuţia mea cu Ştefania.

La cei optzeci şi şase de ani ai săi se simte în putere, nu se consideră deloc ’’prăvălită’’, cum spune râzând, iar claritatea exprimării, adâncimea trăirii şi vioiciunea mişcărilor demonstrează asta oricui.

Îi doresc mulţi ani sănătoşi, dar îmi răspunde rapid că nu vrea mulţi, ci atâţi câţi va primi de la Dumnezeu. Îşi doreşte însă înţelepciunea de a accepta viaţa în noile condiţii. A ajuns recent la centru, abia de câteva zile, şi totuşi începe să-i placă. Ştie totuşi că nu-i va fi uşor. Acasă făcea întotdeauna ce-i plăcea, atunci când vroia, fără să ceară părerea sau acordul cuiva. Ar vrea în continuare să aibă momente de singurătate şi contemplare, aşa cum era obişnuită. Pur şi simplu să stea în linişte, cu o carte bună sau un film relaxant.

Mă întreb de ce a venit aici, nesesizând nici unul din neajunsurile care îi fac de obicei pe bătrâni să recurgă la serviciile unui centru.

Începe să-mi spună despre problemele de memorie pe care a început să le sesizeze. Îi este frică să nu se accentueze, să nu plece într-o zi de acasă şi să nu mai ştie unde să se întoarcă. Şi chiar dacă băiatul, cea mai importantă persoană din viaţa ei, nu o înţelege, ea preferă să fie precaută şi să îşi urmeze intuiţia. Povestea ei este destul de aventuroasă şi exprienta i-a demonstrat că atunci când nu îţi asculţi instinctul, totul se complică.

A studiat la Universitatea Politehnică trei ani şi aici l-a cunoscut pe viitorul ei soţ. Totul a început ca o glumă: erau în practică la Braşov, după primul an de facultate, iar el a pus pariu cu colegii că va reuşi să o cucerească, în ciuda indiferenței ei. Şi a câştigat pariul spre surprinderea tuturor, chiar şi a Ştefaniei.

Îşi aminteşte de nunta lor cu plăcere şi mare amuzament. A purtat o rochie obişnuită, împrumutată de la o mătuşă, iar masa a constat din cartofi prăjiţi cu parizer. Dar aranjaţi cu mare dichis în farfurie de către soacra ei! Au venit doar rudele apropiate pentru că la momentul respectiv familia ei nu avea o situaţie materială bună şi nu şi-au permis decât ceva restrâns. Tatăl avusese o funcţie înaltă într-unul din Ministere şi fiindcă nu a vrut să-şi denunţe pe nedrept şeful, a fost el trimis la închisoare.

Soţul provenea dintr-o familie foarte bună, ceea ce nu le-a uşurat deloc situaţia la Universitate, din contră, au fost trecuţi pe lista neagră şi înlăturaţi de cei din UTC. Motivul invocat de ei a fost hilar. Într-o zi se îmbrăcase cu o fustă şi o bluză tip bolero din lână albastră, cu nişte dungi albe şi roşii. Au pretins că venise la facultate cu drapelul american pe ea, un act complet reprobabil. Îşi aduce aminte şi de cursurile de marxism şi leninism unde se vorbea despre ’’speculanții şi nenorociţii de boieri’’, aşa că nu a avut din start nici o şansă.

Soţul ei a reuşit să devină unul dintre cei mai buni electronişti din ţară, o meserie făcută din pasiune. Datorită calităţilor sale a plecat să lucreze în Canada, iar de acolo a ajuns să facă prospecţiuni tocmai în Sahara. Până la urmă s-a stabilit în Germania şi drumurile lor s-au despărţit definitiv.

După facultate, ea şi alţi câţiva colegi s-au angajat ca şi proiectanţi la Institutul de Fizică al Academiei Române, devenit în 1956 Institutul de Fizică Atomică. I-a plăcut enorm meseria ei pentru că implica imaginaţie, corectitudine şi apoi satisfacţia fiecărei idei materializate. Mai mult, simţul ei critic înnăscut a găsit acolo mediul perfect pentru dezvoltare şi i-a fost benefic în carieră.

Institutul are o poveste memorabilă, care începe cu ’’a fost o dată”. O moşie frumoasă, al cărei conac semăna puţin cu o casă bătrânească, dar cu etaj şi forme robuste. De pe veranda largă se vedea întreg parcul, cu chioșcul cochet şi lacul ascuns parţial de stejari, tei şi cedri. Aici se spune că a scris Eminescu celebrele poezii ’’Somnoroase pasarele’’ şi ’’Lacul’’, inspirat de calmul şi aerul idilic al locului. Moşierul era un om cult, primitor şi deschis, cu un singur cusur major: patima jocului. Într-o seară, jocul de poker şi norocul şi-au dat mâna şi au complotat împotriva lui: a pierdut totul, nu doar moşia, ci şi soţia care a preferat să se sinucidă decât să fie predată ’’câștigătorului”.

Moşia a fost preluată de Oteteleşeanu. ’’La o reparaţie a conacului, au dat peste un as de treflă, cartea cu care îşi pierduse moşierul domeniul şi nevasta’’, spune legenda.

Apoi Oteteleşeanu a cedat complexul Academiei Române, înfiinţându-se întâi o şcoală, apoi un liceu militar şi într-un final IFAR. Evident, totul a trebuit transformat conform noului scop ştiinţific şi s-a construit Reactorul, unde Ştefania a profesat până la pensie.

Tot acolo a lucrat şi Valentin Ceauşescu, după ce şi-a terminat studiile la Londra. Ei, şi dacă a venit băiatul lui Ceauşescu, a venit şi băiatul lui Maurer (Jean) şi băiatul lui Mizil (Serghei).

Valentin s-a dovedit a fi un om de treabă şi cumsecade, a urmat regulile institutului, era atent cu colegii şi mărinimos cu femeile de serviciu cărora le mai dădea din când în când bani
. Pentru Nicu Ceauşescu, care terminase şi el facultatea, s-a construit al doilea pavilion al Reactorului, însă el nici măcar nu a venit să-l vadă.

O întreb ce înseamnă pentru ea fericirea.

Pentru mine, fericirea e o scânteie, nu ţine. Mulţumirea este cea care durează. Iar dacă nu ştii să preţuieşti fericirea în momentul în care apare, gata, ai pierdut-o. Uite, îmi spune cu înflăcărare, în prima seară când am venit, a fost un apus de soare atât de frumos, extraordinar de frumos!
. Putea să aleagă să nu se bucure de el, să îl ignore, pentru că viaţa ei tocmai se schimbase iremediabil, dar şi-a păstrat sufletul deschis şi a descoperit că există momente de fericire oricând, oriunde. Îi place să ofere, indiferent că este vorba de un zâmbet, un ajutor material sau o vorbă bună adresată cuiva, iar când observă că pentru persoana aceea darul ei făcut din inimă a contat, bucuria e deplină.

A citit ’’Jurnalul fericirii’’ a lui Steinhardt şi îşi aminteşte limpede că Dumnezeu, printre altele, ne îndeamnă să fim inteligenţi. Pentru cine este înzestrat cu darul înţelegerii, prostia – măcar de la un anumit punct încolo – e păcat, păcat de slăbiciune şi de lene, de nefolosire a talantului. Deodată, gândul îi fuge brusc la mama sa. Îşi aduce aminte ce învăţase de la ea: ’’Să te fereşti de omul prost şi rău!’’, apoi de un citat din ’’Cronica optimismului’’ a lui Călinescu:

oamenii se nasc deştepţi sau proşti; mai târziu în viaţă, în funcţie de cum s-a dezvoltat fiecare, poţi întâlni proşti inteligenţi sau deştepţi tâmpiţi.

Vorbind despre experienţa ei cu biserica, îmi spune că nu crede nici în rai, nici în iad. Crede doar în Dumnezeu, deşi nu Îl vede, dar Îi simte acţiunea şi observă rezultatele acesteia. Se întreabă ce va fi după moarte, dar nu e adepta teoriei conform căreia trebuie să faci anumite lucruri pentru a ajunge în rai. Face exact cum crede ea că e bine într-o situaţie sau alta şi preferă întotdeauna cunoscutul decât necunoscutul. I s-ar părea interesant ca în clipa de sfârşit să aibă o foaie de hârtie şi un creion şi să scrie ce se întâmplă, pentru că şi ei i-ar placea să ştie cu ce se va confrunta.

Sunt curioasă care sunt avantajele înaintării în vârstă, din perspectiva ei. Îmi spune că, primul e, evident, înţelepciunea. Şi atât cât e, e clar mai multă decât la tinereţe. Apoi, ar fi pensia şi aici nu se referă la partea financiară. Pentru ea înseamnă mult mai mult! E timp liber, fără vreo presiune sau obligaţie. Timp de concerte, de radio, teatru şi plimbări, iar ea a profitat din plin de toate.

Pe tinerii care se pregătesc să se căsătorească, îi îndrumă

sa se gândească bine înainte şi să fie atenţi, în primul rând, la defectele celuilalt. De ce? Pentru că trebuie să trăieşti cu ele...Cu calităţile trăieşte oricine.

Ar mai vrea să nu fie singură în aceste clipe de sfârşit. Şi-ar dori să fie înconjurată şi de oameni tineri care să o facă să râdă cu poveştile lor, iar ea la rândul ei să fie ascultată şi înţeleasă. Îmi spune că

in fiecare bătrân zace ceva frumos! Şi nu e asta oare scopul vieţii, să trăim pentru a descoperi noi şi noi frumuseţi? Viaţa e de fapt o continuă şi minunată descoperire.

Spre finalul discuţiei, îi urez să aibă parte de multe bucurii. Răspunzând, glasul ei pare profetic:

Ti se cuvine doar ce-ţi dă Dumnezeu şi nimic mai mult.