Viața ca o întâmplare

Domnul Eugen vroia de ceva vreme să ne întâlnească și să se alăture activităților noastre, așa ca am venit în întâmpinarea dorinței lui și, într-o zi toridă, am stat de vorbă.

Are 87 de ani și începe prin a-mi spune cu lacrimi în ochi că, deși aici anturajul este unul plăcut, lui îi este foarte dor de soția sa. A trebuit să plece de acasă la centru deoarece soția, fiind din ce în ce mai bolnavă, nu mai putea să-l îngrijească. Dar sufletește sunt încă împreună și așa vor fi mereu, uniți de cei 42 de ani de căsătorie. Îi simte lipsa în orice moment, deoarece toată viața au fost "foarte legați unul de altul". Iar cum Dumnezeu nu i-a învrednicit cu copii, acum se au doar unul pe altul. Desigur, sunt și rudele lor, care îi sprijină și care vor avea grijă de ea după ce el nu va mai fi.

Spune cu dragoste în glas:

Nu regret că nu am avut copii, eu sunt mulțumit că o am pe ea. Mi-au plăcut întotdeauna caracterul ei, buna-credință, cinstea, educația cu care au înzestrat-o părinții. A fost jurist și i-am apreciat mereu meseria și dedicarea cu care o practica. Am avut și pasiuni commune bineînteles, ne-au unit muzica și artele

Există un singur secret al unei căsătorii lungi și anume sinceritatea. Iar prin sinceritate se înțelege bună-credință. Minciuna este un viciu, la fel ca și beția, iar odată ce ai început să minți, nu te mai poți opri. Mărturisește că și el a trebuit să mintă la un moment dat în interes de serviciu, dar aceea a fost o minciună de complezență.

Minciunile de complezență, care nu au urmări neplăcute și care nu sunt spuse cu intenție rea, ar putea fi acceptate
, spune el cu o anumită toleranță.

Despre cea mai frumoasă amintire din viața de familie, exclamă zâmbitor că a fost ziua în care a cerut-o de soție. O vecină, asistentă medicală care îl ajuta cu recuperarea la genunchi în urma unui accident la schi, i-a propus într-o zi să-i prezinte o prietenă. La a doua întâlnire cu viitoarea parteneră de viață, într-o duminică, s-a urcat în tren și a călătorit până la Galați, unde era familia ei. Acolo i-a spus dlui Petrică, tatăl fetei, că "vrea să-i fure ceva din casă". Acesta nici nu bănuia că despre ce sau mai exact cine era vorba.

A doua cea mai frumoasă amintire din viață este din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1940. Vroia să treacă granița de la ruși la noi împreună cu un grup de evrei polonezi foarte bogați. Aceștia doreau să se îndrepte spre o casă pe care o văzuseră în depărtare, el însă a sărit și i-a întors înapoi. Dumnezeu l-a inspirat să se gândească la faptul că acolo e o bază militară rusească. Imediat ce s-au întors, a început un tir de împușcături, dar ei reușiseră între timp să treacă la români. Îi salvase pe toți! Iar după ani și ani, unul dintre evrei, care devenise comandor în armata britanică, l-a căutat la serviciu pentru a-i mulțumi încă o dată.

A studiat mult domeniul religiei pentru că și-a dorit sa înțeleagă existența și rostul ei și considera religia creștină drept cea mai profundă. Totuși crezul lui personal depășește dogma religioasă. Spune despre el că este și raționalist, dar și credincios. Credința ajută mult,

este cea care nu-l lasă pe om să creadă că e prea deștept.

Mărturisește că tinerețea este cea mai frumoasă parte a vieții. Înseamnă să ai vioiciune, exuberanță, sănătate, speranță, iar el încearcă să le cultive constant. Speră că soția sa se va vindeca și că vor putea să fie din nou împreună. Sănătatea ei este lucrul care contează cel mai mult acum pentru el.

Apreciază tinerii și în special pe cei care au rămas în România și ajută la ridicarea țării. Și lui i-a plăcut mereu să ajute, a făcut-o de fiecare dată când a avut ocazia.

Spune că:

Viața este o întâmplare, o întretăiere a două necesități date de Dumnezeu. Una este pornirea pe care o are omul de a se perpetua și cea de a doua este existența în sine, datul naturii. Viața este o creație.